România – etern interbelică! ( II )

Contrabanda, subiectul de prime time news al ultimei săptămâni, este un alt „obicei” local existent încă din perioada interbelică. Dacă, în ultimii ani principalul produs de contrabanda l-au reprezentat ţigările, de la scandalurile Ţigareta din anii ‘90 până la cazul recent de la Vama Siret, în perioada interbelică alcoolul a fost principalul produs contrafăcut. Un caz celebru al perioadei este „Afacerea Spirtul Negru din Maramureş” în care a fost implicat preşedintele sindicatului spirtului de la acea vreme, Mihail Cengesi. Ca şi în ziua de azi, în perioada interbelică producerea şi comercializarea alcoolului erau supuse unui sistem diferit de taxare (echivalentul accizelor din prezent), iar unii producători erau tentaţi să evite plata acestora. Scandalul „Spirtul Negru” a debutat la începutul anului 1930, când în urma unor controale, s-a descoperit o fabrică ilegală de spirt în Şimleul Silvaniei ce distribuia acest produs în mai multe judeţe din Nordul Ardealului. În urma anchetei demarate în acea perioada s-a descoperit că omul de afaceri Mihai Cengesi, în complicitate cu mai mulţi demnitari, constituise o reţea de comercializare clandestină a băuturilor spirtoase ce acţiona atât în România, cât şi în ţările vecine, Ungaria şi Cehoslovacia. În cele din urmă, Mihai Cengesi a fost arestat şi condamanat, împreună cu alţi membrii ai reţelei, la 8 ani de închisoare; ceea ce merită însă menţionat este că nici unul dintre demnitarii complici ai afaceristului nu a ajuns după gratii.

De departe cel mai răsunător caz de corupţie din perioada interbelică a fost „Afacerea Skoda” ce a avut implicaţii ulterioare majore, inclusiv căderea guvernului ţărănist al lui Alexandru Vaida-Voevod. După cum am menţionat în episodul trecut (cel referitor la cazul Auschnitt – Malaxa) armata română, după 1930, rămăsese în urmă la capitolul dotări şi tehnologie, motiv pentru care se impunea achiziţia de armament. Pe fondul conturării alianţelor regionale ale României, Înţelegerea Balcanică, cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, şi Mica Înţelegere (Mica Antantă) cu Iugoslavia şi Cehoslovacia, ţara noastră decide să ofere contracte pentru dotarea armatei uzinelor Skoda. Astfel, în anii 1922, 1927, 1929 şi 1930, s-au semnat mai multe contracte pentru livrare de armament cu producătorul cehoslovac, ultimul dintre acestea fiind şi cel care a stat la baza scandalului de presă.

„Afacerea Skoda” îşi are originea în noiembrie 1928, când conducerea Ministerului Apărării Naţionale l-a invitat pe directorul reprezentanţei Uzinelor Skoda la Bucureşti, polonezul Bruno Seletzki, să realizeze un studiu cu privire la modernizarea armamentului românesc. Raportul, realizat într-un timp foarte scurt, a fost însoţit de o ofertă din partea uzinelor cehoslovace, în mai 1929, pentru livrarea de armament; de altfel, se pare că Seletzki, venit la Bucureşti în 1922, contribuise şi în trecut la semnarea de contracte între statul român şi uzinele Skoda. Ca urmare a şedinţei autorităţilor române, în care a fost dezbătută această problemă, s-a decis, în primă instanţă, ca doar o parte din armament să provină de la Skoda, artileria grea urmând să fie livrată de uzinele Schneider din Franţa. Nemulţumit de decizie, Seletzki, fost ofiţer în armata austro-ungară în timpul primei conflagraţii mondiale, s-a folosit de mai mulţi cunoscuţi din acea perioadă pentru a oferi „atenţii” consistente mai multor reprezentanţi din Ministerul Apărării Naţionale în vederea favorizării uzinelor Skoda în faţa producătorului francez. Astfel, la 17 martie 1930, statul român parafează un contract cu uzinele Skoda prin care se achiţionează întreg echipamentul necesar armatei române, inclusiv tunurile şi obuzele, la un preţ de peste 5 miliarde de lei (o sumă imensă la acea dată), sub falsul pretext al unei economii de 60.000 de dolari faţă de oferta celor de la Schneider. În realitate, statul era prejudiciat cu peste 900 de milioane de lei (echivalentul a 9,2 milioane de dolari), iar mita şi comisioanele acordate pentru facilitarea contractului însumau 19 milioane de lei.

Scandalul a izbucnit în 10 martie 1933, la 3 ani de la începerea contractului, când inspectorii financiari au descins la sediul Skoda din Str. Batiştei nr.6 , deoarece deţineau aveau informaţii cum că reprezentanţa Skoda ar fi datorat statului impozite în valoare de 25 milioane lei. În timpul percheziţiei, inspectorii fiscali au fost surprinşi să găsească în birourile Skoda numeroase documente militare secrete ce cuprindeau informaţii cu privire la: dotarea militară a României, tabela cu calibrul tuturor gurilor de foc ale armatei române, copii după majoritatea contractelor semnate de România cu alţi producători de armament, date cu privire la structura şi producţia uzinelor de armament româneşti Copşa-Cugir, precum şi alte date cu privire la siguranţa graniţelor ţării. Era evident că reprezentantul Skoda nu făcea doar afaceri în ţară, ci era implicat în spionaj militar şi economic împotriva statului român şi urmărea realizarea unui monopol al livrării de armament, motive pentru care inspectorii fiscali au anunţat Parchetul Militar, Siguranţa Naţională şi Prefectura Poliţiei. Pe lângă documentele militare, inspectorii au mai găsit chitanţe şi corespondenţă din care reieşea caracterul dubios al contractelor companiei, precum şi plata unor comisoane mari către persoane importante din aparatul birocratic al căror nume a fost codat. De altfel descifrarea numelor ascunse în spatele unor denumiri precum Protar, Fybem sau Gopoz a făcut vâlvă în ziarele vremii.

Ancheta desfăşurată pe parcursul zilei de 10 martie a fost oprită brusc, la ora 22.00, de intervenţia ministrului Justiţei, Mihai Popovici, care, alertat de Bruno Seletzki a dispus încetarea percheziţiei, i-a alungat pe anchetatori şi a încercat muşamalizarea incidentului. De altfel, ministrul Popovici avea o dublă motivaţie pentru decide acest lucru – pe de o parte era implicat la rândul său în afaceri cu Seletzki, iar, pe de altă parte, chiar fiul primului ministru, Vaida-Voevod, era angajat al reprezentanţei Skoda, iar un eventual scandal ar fi putut să ducă la căderea guvernului. Chiar dacă până la data de 12 martie, când ancheta a fost redeschisă, o mare parte din dovezi au fost distruse, încercarea de a ascunde opiniei publice acest caz a eşuat deoarece, de teama unor repercursiuni din partea ministrului, anchetatorii au făcut publice datele pe care le aveau prin intermediul ziarului Universul. Drept urmare, s-a descoperit că statul român plătise cu 25% mai mult decât Iugoslavia pe acelaşi tip de tunuri, iar o comisie de experţi militari demonstrase în cadrul testelor de tragere că unele dintre obuziere nu îndeplineau normele cerute. Consecinţele „Afacerii Skoda” au fost arestarea şi condamnarea la cinci ani de închisoare a lui Bruno Seletzki, căderea guvernului Vaida, demiterea mai multor reprezentanţi ai statului, dar şi creşterea în importanţă, pe piaţa militară internă, a celor mai importanţi doi industriaşi autohtoni, Malaxa şi Auschnitt.

Ceea ce atrage totuşi atenţia este existenţa unor asemănări între „Afacerea Skoda” şi intenţia făţişă a Consiliului Superior de Apărare al Ţării (CSAT), din martie 2010, de a alege avionul american F-16 (în uz din 1978), în detrimentul concurenţilor de la Eurofighter (în uz din 2003) şi SAAB Gripen (în uz din 1996), pentru dotarea armatei române, motivându-se, ca şi în 1930, reducerea costurilor.

-> episodul I: Max Auschnitt şi Nicoale Malaxa
-> episodul III: Marmorosch Blank şi falimentul Bancorex

surse: euroavocatura.ro, Evenimentul Zilei, Politeía, Ziua Veche

Istoria exilului “pieds noirs”

“L'Algérie, c'est la France”
François Mitterrand, preşedinte al Franţei (1981-1995)

La origine, denumirea “pieds noirs” este dată francezilor de origine europeană, locuitori ai departamentelor franţuzeşti din Algeria, în intervalul 1830 – 1962. Oficial, ei sunt numiţi “francezi din Algeria”. Istoria evidenţiază faptul că “pieds noirs” sunt denumiţi astfel datorită faptului că, la sosirea lor pe teritoriul algerian, purtau ghete negre. Potrivit altor opinii, termenul se referă la indigenii algerieni ce lucrau desculţi la alimentarea vapoarelor cu cărbuni; praful de cărbune, specific navelor cu aburi, ar fi colorat picioarele fochiştilor. O a treia variantă aminteşte faptul că o parte dintre colonişti aveau obiceiul plantării de viţă-de-vie şi a stoarcerii strugurilor cu picioarele ce, în urma procedeului, deveneau înnegrite. Prin extensie, aceeaşi numele este purtat şi de către evreii algerieni, aflaţi în nordul Africii de dinainte de 1830, anul cuceririi teritoriului de către francezi. La mijlocul secolului al XX-lea, “pieds noirs” reprezentau puţin peste 10% din totalul populaţiei Algeriei; în această perioadă, deşi o parte dintre ei sunt mari proprietari şi domină viaţa publică, cei mai mulţi trăiesc modest. Identitatea acestei populaţii este construită prin intermediul a două opoziţii: faţă de francezii europeni, sunt consideraţi algerieni; faţă de berberi şi algerienii musulmani, sunt consideraţi francezi. Musulmanii algerieni nu puteau fi luaţi drept francezi şi, prin urmare, să se bucure de beneficii socio-economice, datorită apartenenţei la cultul islamic; ca atare, aceştia nu erau reprezentaţi în Adunarea Naţională. Pentru a obţine cetăţenia, trebuia să-şi nege identitatea islamică, lucru ce nu a fost acceptat, până în jurul anului 1930, decât de aproximativ 2.500 de musulmani.

După câştigarea independenţei Algeriei, în 1962, “pieds noirs” sunt exilaţi. Etnicii algerieni – berberi şi islamici – îi considerau vinovaţi de terorism, tortură sau rasism colonialist. Pe 5 iulie 1962, în ziua proclamării independenţei, are loc Masacrul de la Oran; trupe armate au intrat în oras, atacând civili. La vremea respectivă, Oran deţinea cel mai mare procentaj de europeni. Violenţele, ce au durat câteva ore şi au cuprins inclusiv torturi, au fost oprimate de către Jandarmeria Franceză. Estimările referitoare la victime variază între câteva zeci şi 3.500 de persoane ucise sau dispărute. Numărul “pieds noirs” ce au părăsit ţara în următorii doi ani, în perioada 1962 – 1964, se ridică la aproximativ un milion. Până în anii 1980, doar câteva mii au rămas în Algeria. Destinaţiile către care “pieds noirs” au migrat au fost, cu precădere, Franţa, Noua Caledonie, Italia, Spania, Australia, Israel. În ceea ce priveşte Franţa, aceştia au preferat să se stabilească în sud. Printre problemele pe care le-au întâmpinat au fost cea a lipsei unei conexiuni cu teritoriul francez european (mulţi dintre ei fiind născuţi în Algeria şi nevizitând niciodată Franţa) sau cea a discriminării, având în vedere că o bună parte erau creoli.
În folclorul “pieds noirs”, există repertorii bogate, referitoare la tema exilului, cu ritmuri specifice bazinului mediteranean; de amintit, printre acestea, cântecul lui Enrico Macias, cantautor francez-algerian, “J’ai quitte mon pays”. Printre “pieds noirs”, personalităţi în diferite domenii culturale sau artistice, se numără scriitorul şi filosoful Albert Camus, filosoful Jacques Derrida, actorii Jean Reno, Claudia Cardinale sau designerul Yves Saint Laurent.

• Colonizarea franceză începe în 1836;
• În 1848, Algeria devine teritoriul francez, divizat în trei departamente;
• În 1870, Edictul Cremieux acordă cetăţenie franceză pentru 32.000 de evrei algerieni;
• În 1889, este dată legea de naturalizare a copiilor născuţi pe teritoriul francez;
• În 1954, este creat comitetul revoluţiei unităţii şi actiunii (CRUA), ce, mai apoi, devine front al eliberării naţionale (FLN). Evenimentele acestui an reprezintă motivul izbucnirii războiului;
• Pe 4 iunie 1958, generalul De Gaulle promite să menţină Algeria franceză;
• Pe 18 martie 1962, este semnat, la Evian, un acord de încetare a focului, între Franţa şi FLN;
• Pe 5 iulie 1962, Algeria devine independentă. În aceeaşi zi are loc Masacrul din Oran, când europenii sunt ucişi; majoritatea acestora sunt francezi;
• În intervalul 1962 – 1964, “pieds noirs” părăsesc Algeria, majoritatea în a doua parte a primului an. Numărul total al acestora este estimat la 1.025.000 de persoane.

surse: BBC, denisdar.com, francparler.com, Une histoire commune, wapedia,
Kacowicz, Arie Marcelo, Lutomski, Pawel, Population resettlement in international conflicts: a comparative study, Lexington Books, Plymouth, UK, 2007

România – etern interbelică! ( I )

Devalizări, corupţie, conflicte între oameni de afaceri, contrabandă sau falimente răsunătoare – toate descriu situaţia României postdecembriste. Se remarcă existenţa la nivelul opiniei publice a unei percepţii negative faţă de prezent şi de trecutul apropiat, ultimii 20 de ani fiind consideraţi de cei mai mulţi dintre români ca perioada marilor hoţii, a ţepelor de tot felul, a mogulilor şi a marilor tunuri. De la Caritas, Banca Albina sau Dacia Felix şi până la FNI-ul lui Sorin Ovidiu Vântu (SOV), care „i-a lucrat pe mulţi”, toate sunt exemple ale motivaţiei percepţiei sumbre a realităţii contemporane de către public. În aceste condiţii, opinia publică s-a concentrat mai puternic pe modele istorice. Camapania TVR din 2006 – Mari Români – a evidenţiat prezenţa în primii 10 clasaţi a 5 personalităţi istorice, fapt care arată un grad ridicat de insatisfacţie faţă de prezent.

O parte din români au ajuns nostalgici ai perioadei comuniste şi personalitatăţii lui Nicolae Ceauşescu uitând însă toate neajunsurile care i-au determinat să iasă în stradă în 1989 (de la raţiile la alimente şi benzină, până la îngrădirea şi încălcarea drepturilor omului practicată de către Securitate), în timp ce o altă parte dintre români, printre care mulţi tineri, şi-au dezvoltat o simpatie pentru perioada interbelică. Opţiunea pentru monarhie, partide istorice, precum şi percepţia potrivit căreia perioada de glorie a României a fost între cele două conflagraţii mondiale au început, în ultimii ani, să aibă ecou şi in lumea politică; în noiembrie 2010 preşedintele PNL, Crin Antonescu, analizând posibilitatea revenirii la monarhia constituţională.

Fără a tinde să minimalizăm importanţa monarhiei sau realizarea unităţii naţionale la finalul primul război mondial, merită totuşi să ne întrebăm dacă, într-adevăr, interbelicul este atât de diferit de România de azi?!

Printre subiectele des întâlnite în discursurile publice şi în mass-media prezentului sunt: contrabanda, interesele economice ale oamenilor de afaceri în relaţia cu statul, „băieţii deştepţi” , „baronii locali”, „clientela politică” şi, mai ales, subiectul preferat al actualei puteri – „mogulii”. Deşi aceste subiecte par specifice perioadei în care trăim, ele nu diferă cu nimic de ceea ce se petrecea în Romania interbelică.

„Mogulii”, atât de des menţionaţi în apariţiile publice ale preşedintelui Traian Băsescu, nu sunt decât nominal creaţii postdecembriste, finalul deceniului trei al secolului trecut având proprii săi Felix sau Vântu în persoana lui Max Auschnitt şi a lui Nicoale Malaxa. Concurenţa acerbă pentru putere şi avere dintre cei doi industriaşi se ducea adesea prin mită, trafic de influenţă, şantaj şi comandarea de articole plătite în presă. În toamna lui 1939 , după invadarea Poloniei de către Germania nazistă şi asasinarea premierului Armand Călinescu de către legionari, România, lipsită de garanţii externe şi cu o armată deficitară la capitolul dotări, risca să împărtăşească soarta aliatului ei. În acest context, miza contractelor cu statul pentru producţia de armament a generat un scandal între Malaxa şi Auschnitt. Ca şi astăzi, concurenţa pentru obţinerea contractelor cu statul nu se dădea în licitaţii publice (cum ar fi legal), ci în înţelegeri anterioare şi oferirea de beneficii materiale celor interesaţi. Astfel, atât Malaxa cât şi Auschnitt au încercat luni la rând să intre în graţiile Elenei Lupescu şi a mareşalului Ernest Urdăreanu, amantul Elenei, pierzând sume mari la întâlnirile de poker de la Palat şi oferind cadouri scumpe, cum este cazul vilei Chrissoveloni din Sinaia, oferite cadou Elenei. Profitând de existenţa unui puternic curent antisemit, se pare că, începând cu 19 august 1939, Malaxa a finanţat apariţia unei serii de articole împotriva contracandidatului său în ziarul nazist Volkischer Beobachter, la Berlin, şi în Universul, la Bucureşti. Apariţa acestor articole, precum şi o serie de neînţelegeri între industriaşul evreu şi mareşalul Urdăreanu au dus, în final, la arestarea şi condamnarea lui Auschnitt la 6 ani de închisoare şi la intervenţia regelui Carol al II-lea în favoarea lui N. Malaxa.

Administraţia locală nu a făcut nici atunci, cum nici acum nu face, excepţie de la scandalurile de corupţie. Dacă în prezent vorbim de „borduriada” lui A. Videanu sau de autostrăzile suspendate ale lui Oprescu, în perioada interbelică Pache Protopopescu şi Dem. I. Dobrescu au fost implicaţi în problema refacerii pavajelor. Protopopescu a atribuit unor apropiaţi, susţinători din campanie, familia Rudenberg lucrările de pavaj ale unei străzi în timp ce Dobrescu a cheltuit de 40 de ori mai multi bani pentru o lucrare asemănătoare.

-> episodul II: Scandalul Spirtul Negru şi "Afacerea Skoda"
-> episodul III: Marmorosch Blank şi falimentul Bancorex


Surse: Mari Români, Metropotam, Financiarul, Realitatea.net, Ziua Veche

Ce aduce nou TLC, televiziunea dedicată femeilor, în grila programelor Discovery?

Pe 20 ianuarie, Discovery Networks a lansat în România un nou post – TLC, o televiziune de divertisment dedicată femeilor cu vârste cuprinse între 25 şi 49 de ani, dinamice, ce vor să îmbine pragmatic activităţile vieţii cotidiene. Înfiinţat în 1972, postul a fost preluat de către Discovery în 1991, iar, în prezent, este unul dintre cele mai bine cotate posturi cu target feminin din Statele Unite, poziţionându-se printre primele 10 preferinţe ale principalelor grupuri demografice ale femeilor (25-54 de ani, 18-49 de ani şi 18-34 de ani). Lansarea internaţională a canalului de televiziune a avut loc pe 4 martie 2010, în Norvegia. La 1 septembrie 2010, postul a fost lansat pe 20 de pieţe ale regiunii Asia-Pacific, urmând ca, la 1 octombrie, acesta să intre în grila de programe din Polonia, Serbia, Slovenia şi Bulgaria. În prezent, TLC poate fi vizionat în ţări din Europa, Asia şi America de Sud, urmând ca până în primăvara acestui an să fie disponibil pe 75 de pieţe, devenind postul pentru femei transmis prin cablu cu cea mai amplă distribuţie. TLC aparţine portofoliului Discovery Communications, ce cuprinde şi Discovery Channel. În România, Discovery Networks distribuie şapte posturi de televiziune: Discovery Channel, Animal Planet, Discovery World, Discovery Science, Discovery Travel&Living, Discovery HD Showcase şi ID Investigation Discovery.

Având în vedere că iniţialele TLC sunt un acronim pentru The Learning Channel sau că, la nivelul României Channel Manager al Discovery Networks este o femeie, Ada Roseti, nu ne-am fi aşteptat la reclame, afişe publicitare, precum cele afişate prin oraş.

"Bărbaţii sunt norocoşi, au Discovery. Noi ce avem? Păi n-ar fi cazul?"

Grila de programe a TLC cuprinde: “Poliţistele din Broward County”, “Ghid pentru părinţi – Situaţii extreme”, “PR şi modă la New York’, “Regele Cofetarilor”, “Poliţia vestimentară”, “Jon&Kate+8” sau “Rochia perfectă”. De la faptul că, genurilor li se potrivesc mai bine unele tematici – preocupări şi interese, până la afirmaţia conform căreia bărbaţii se vor uita la emisiunile potrivite lor, cele ale grilei Discovery, este o cale lungă. Înţeleg că “Top Gear” ar fi o emisiune dedicată, cu precădere, barbaţilor, însă, ani de zile am urmărit show-uri precum “How is made” sau “Mega constructori”. Emisiunile difuzate de TLC sunt, în bună parte, cunoscute deja din grila Discovery Travel & Living (în Polonia, de exemplu, canalul nou a înlocuit Discovery T&L) şi reprezintă exemple din viaţa de zi cu zi a diferitor oameni, ale unor situaţii inedite, însă se face referire la cazuri particulare, la înţelegerea socialului la modul acceptării şi integrării, mai puţin, însă, la înţelegerea sa ca fenomen, ca explicaţie ştiinţifică.

Televiziunea ca nou mediu de comunicare, drept paideia, potrivit lui Sartori, are capacitatea de a genera o nouă fiinţă umană. Fără a cadea în păcatul lui Hieronimo Squarciafico, literat veneţian al secolului al XV-lea, ce considera că abundenţa cărţilor, datorată tiparului, ar putea slăbi memoria şi mintea, sau în patima discursului feminist, are televiziunea, precum cea de faţă, dedicată unui target specific, puterea de a educa publicul, precum pretinde în acronim? Partea cea mai slabă a mijloacelor de comunicare în masă este latura generalistă şi orientarea către oferta de produse pentru publicul larg. Consumul de televiziune este orientat de unica dorinţă de a obţine – pe lângă funcţiile asociate – profit. Pe lângă dezideratul de a câştiga, folosind mass media drept o afacere tipică statului democratic-capitalist, potrivit Ruxandrei Cesereanu, printre funcţiile specifice jurnalismului se numără: “funcţia de eliminare a frustrărilor”, conform căreia mass media folosesc subiectele ce creează o vulnerabilitate publicului în scop publicitar şi pentru o transformare în vederea bunul plac al consumatorilor, “funcţia de autoidentificare” sau “funcţia de gratificare”, conform căreia indivizii folosesc în mod conştient mass media cu scopul de a obţine satisfacţii. Mass media au caracteristica de a fi capabile să construiască o imagine socială pentru anumite probleme, să modeleze conştiinţa colectivă. Televiziunea excelează în recrearea lui homo ludens, potrivit lui Sartori, şi îl determină pe acesta să opineze.
TLC a efectuat, ca toate lanţurile media în curs de extindere, teste în ţările europene, printre care şi România, în urma cărora a ajuns la concluzia ca femeile moderne îndeplinesc roluri diferite; conform Săptămânii Financiare, femeile analizate nu ar vrea să fie încadrate în stereotipii. Jurnalistul Mark Herstgaard consideră că sondajele de opinie comandate de televiziune sunt inspirate din coordonate false, televiziunea însăşi reflectând schimbări pe care, în mare parte, ea le promovează sau inspiră.

surse: descopera.ro, România Liberă, Săptămâna financiară

Cesereanu, Ruxandra, Curente şi tendinţe în jurnalismul contemporan, Editura Limes, Cluj Napoca, 2003

Sartori, Giovanni, Homo Videns, Editura Humanitas, 2005