joi, 16 decembrie 2010

Analiză: Diferenţe interculturale şi discriminare în ceea ce priveşte marginalizarea evreilor din România

Potrivit lui Vintilă Mihăilescu, există o conjunctură relaţionară între a ordona şi a categorisi; a categoriza presupune a dispune de o clasă şi de criterii pentru a decide apartenţa unui obiect la o anumită clasă, tipologie. În virtutea acestui proces cognitiv, există tendinţa de a ordona, în baza unui mod de gândire organicist, aristotelic, orice termen de conotaţie socială. Această activitate poate apărea la nivelul subconştientului sub forma unei gândiri simbolice, ce se leagă de alegeri culturale şi identitare.
Pentru ca între aceste clase, categorii, tipologii de clasificare să existe neînţelegi este nevoie de conştientizare atât a factorilor ce despart, formează limite între grupuri, cât şi de condiţii de discriminare. Andreas Wimmer introduce o teorie a unui proces-multinivel pentru a înţelege caracteristicile etniilor şi cum aceastea sunt generate şi transformate peste timp. Teoria presupune că limitele etnice sunt produsul unui cumul clasificatoriu şi actorilor dintr-un anumit câmp social. Wimmer defineşte etnicitatea, asemeni lui Weber, ca o modalitate de simţire intrinsecă, subiectivă, ce face individul să se simtă aparenent la un grup, în funcţie de credinţe, cultură împărtăşită şi moştenire comună. D. L. Horowitz consideră că, potrivit unei teorii generale a conflictelor etnice, motivele discordiei pleacă de la rolul modernizării în societate, ce implică interese economice – lupta pentru resurse – şi pluralismul cultural. Aceste trei simboluri sociale duc la tendinţe individualiste ce accentuează şi forţează asupra conceptelor de egalitate şi concurenţă.
După Primul Război Mondial, odată cu formarea României Mari, potrivit studiilor antropologice şi demografice, populaţia de etnie românească din cadrul României interbelice însuma aproximativ 70% din total. Efectele creării unui stat naţional legitim se contretizează prin implementarea unei administraţii româneşti, în efortul de a susţine statul de jure, defavorizând astfel etniile minoritare. Legitimarea naţionalistă a dus la ideea unui “spirit românesc”, promovată de către PNŢ, ce poate fi privită ca un extremism al autodeterminării. Totodată, profesorul Cuza, de la Iaşi, aduce în discutie concepte anti-semite, acuzând infuzia ebraică asupra purităţii creştine româneşti; în virtutea unor astfel de percepţii, Corneliu Zelea Codreanu îşi începe propaganda anti-iudaică. Aceste pretenţii naţionaliste, precum şi o serie de acţiuni menite să apere legitimitatea României ce îşi mărise considerabil atât populaţia, cât şi teritoriul, se desfăsoară în contextul ameninţării bolşevice, în criza europeană estică a opoziţiei dintre albi şi roşii. Datorită instabilităţii politice şi insucceselor de omogenizare a diferenţelor economice moştenite din regiunile ce alcătuiau în perioada imediat următoare a Primului Război Mondial, anii 1930 debutează cu nemulţumirea populară asupra programelor PNL şi PNŢ – partidele ce-şi împărţiseră succesiv autoritatea supra Guvernului – precum şi cu o simpatie efervescentă asupra mişcărilor extremiste fasciste, în trend cu restul Europei – Guvernul Mussolini din Italia, cel al lui Franco din Spania sau al lui Salazar din Portugalia.
Mişcarea fascistă din România este cea mai puternică din Europa de Est, fiind asociată cu imaginea lui Corneliu Zelea Codreanu. Acolit al Ligii Apărării Naţionale Creştine, Codreanu provoacă, în 1922, o mişcare studenţească împotriva programului liberal ce acorda cetăţenie română evreilor şi îl asasinează pe şeful poliţiei din Iaşi, ce maltratase câţiva adepţi ai profesorului Cuza. În România anilor 1920, crima nu era considerată crimă dacă nu era comisă în scop personal, iar crima comisă în scopul apărării intereselor populare, în opoziţie cu un guvern lipsit de popularitate, era un act eroic. Garda de Fier, condusă, în anii 1930, de către Corneliu Zelea Codreanu, întemeiată pe principii identitare – naţionaliste şi creştin-ortodoxe – împarte societatea, odată cu problemele sociale-economice şi politice ale perioadei interbelice, dar şi cu o multitudine de asasinate politice, în simpatizanţi şi opozanţi ai mişcării. Populaţia cea mai vulnerabilă la aceste clivaje sociale este cea minoritară, reprezentată cu precădere de către ţigani şi evrei.



În 1925, apare la Tipografia “Cultura Poporului”, din Bucureşti, “Atentatul jidănesc împotriva profesorului A.C. Cuza” cu titlul de comunicat; semnat de către profesorul doctor Corneliu Şumuleanu, preşedintele Regionalei Iaşi a Ligii Apărării Naţionale Creştine, documentul de doar 15 pagini, ce poarta antentul zvasticii naziste, invocă “o serie de atentate la fel, a căror coincidenţă dovedeşte că în dosul lor e un plan, o înţelegere comună, prin sinagogi, unde se ştie că jidanii pun la cale toate trebile lor”, făcând referire la o idee conspiraţionistă a premeditării unor atentate la valorile economice, politice şi morale ale societăţii, în favoarea evreilor. Această concepţie, a teoriei conspiraţioniste cu tendinţe francmasonice, se împământeneşte în conştiinţa generală ca stigmă: în momentul întălnirii cu un străin, aparenţele predispun la anticiparea unor atribute ce îi determină acestuia o anumită identitate socială. Atitudinile sociale vis-a-vis de o persoană stigmatizată vin în ideea conform căreia respectivul individ nu ar împărtăşi calităţile umane generale ale celorlaţi oameni, principiu în baza căruia acesta nu ar putea avea drepturi egale; ca atare, o persoană stigmatizată este victima discriminării, atât cognitive, precum şi de facto, prin limitarea formală sau informală, a accesului la resurse. Prin stigmatizare se construieşte o ideologie potrivit căreia se explică o relaţie de inferioritate şi un grad de periculozitate, marcând şi raţionalizând animozităţi, faţă de o persoană sau clasă socială.
Efectele conceptului de stigmatizare sunt, aşa cum am precizat, anumite seturi valorice cognive, ce ar putea fi partajate, în prejudecăţi sau atitudini, măsuri de acţiune sau taxonomii. Atentatul Jidănesc împotriva profesorului A.C. Cuza (Comunicat) foloseşte termenul de “jidănesc” – ca atribut adjectival format prin derivare de la substantivul “jidan”. Este oare corect politic termenul? Conotaţia pe care denumirea de “jidan” o poartă este asociată unui caracter impur, unei devianţe de la principiile axiologice generale, fapt pentru care se evită terminologia “evreu”, în lucrarea citată.
Ne putem întreba cum, în contextul unei Românii moderne, a unei evoluţii industriale şi economice a societăţii aniilor 1930, ce urmează crahului, categoria evreilor, cunoscută pentru un simţ antreprenorial de excepţie poate fi discriminată. Răspunsul vine atât prin filieră internă-românească, cât şi printr-o analiză a curentelor societăţii internaţioanle. Pe 14 septembrie 1940, România a fost proclamată, prin Decret Regal, Stat Naţional Legionar – mişcarea fiind singura organizaţie politică recunoscută. În perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941, au fost promulgate aproximativ 20 de decrete-legi prin intermediul cărora populaţia de origine evreiască era scoasă din organizarea socială a naţiunii române. Prin intermediul acestor acte de natură juridică, marginalizarea evreilor capătă un caracter formal. Un exemplu al acestor documente este Decretul – Lege pentru trecerea proprietăţilor rurale evreeşti în patrimoniul Statului nr. 3810 din 17 noiembrie 1940, al cărui prin articol enunţă: “Evreii nu pot stăpâni, dobândi sau deţine proprietăţi rurale în România, sub niciun titlu şi în nicio calitate, precum proprietari, uzufructuari, asociaţi, administratori, etc.”. Naţionalizarea proprietăţilor în virtutea apartenenţei etnice reprezintă în mod clar discriminarea şi marginalizarea unei categorii formată în jurul unui percept etnic vis-a-vis de accesul la anumite resurse la care ceilalţi membri ai societăţii au şanse egale.
Intoleranţa etnică se traduce, în contextul anilor 1940, prin termeni precum, antisemitism, rasism, xenofobie, iudeo-masonerie sau iudeo-comunism. Potrivit percepţiei generale, cu formă de prejudecată, de la care a plecat legitimarea actelor emise sub tutelă regală, sintagma “iudeo-comunism” presupune dispoziţia iudeilor de a propaga idei comuniste, în special pentru “bolşevizărea de către evrei a Basarabiei şi Bucovinei”. De acest concept este legată şi tema conspiraţionistă francmasonică, conform căreia o organizaţie ocultă formată pe criterii etnice, tinde la o dominaţie mondială.
Astfel, prin intermediul unor percepte precum “iudeo-comunismul” ce ameninţa ordinea statală capitalistă, ori prin tema francmasonică, faţă de care societatea românească, aflată în contextul legitimării statului naţional interbelic, asociate unei instabilităţi politice naţionale şi europene, precum şi unor perioade de fluctuaţie economică, dezvoltă un sentiment repulsiv, se creează distincţia bine-rău asociată, prin stigmatizare, anumitor categorii etnice, din care se naşte rasismul. Sociologul Traian Herseni, implicat în activităţile Mişcării Legionare, susţinea postulatul unei “rase evreieşti”, făcând confuzii antropologice între rasă, neam şi etnie. Constantin Papanace, legionar, considera că: “Purificarea rasială a poporului românesc este o problemă de viaţă şi moarte”, ce trebuie rezolvată prin indiferent ce mijloace. Printre oamenii de cultură ai studiilor umaniste din perioada interbelică, susţinători ai dreptei naţionaliste, se numără, alături de Herseni, şi Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica.
În aceasta luptă identitară, între bine şi rău, pur şi impur, dusă în numele naţionalismului creştin şi determinării etnice, se creează, din punct de vedere antropologic două grupuri implicate în problematică: cel al aparteneţilor la ideile dreptei, extreme, legionari şi simpatizanţi, şi o repoziţionare a etnicităţii evreişti, ca raport la societatea românească. Primul grup, cel al legionarilor, îşi creează o identitate, pe care, cum deja am amintit, o legitimează în septembrie 1940. Pentru a vorbi despre o identitate este nevoie, potrivit lui Anthony Smith, de un intens sentiment de apartenenţă şi solidaritate. Acesta este menţinut în România interbelică prin naşterea unui întreg folclor legionar: de la uniforma verde, la cântece şi poezii – elemente de creaţie populară, educaţie, publicaţii de factură fascistă.
Probabil că problema evreiască ar fi evoluat într-un discurs public de amploare considerabilă şi în favoarea etnicilor iudaici în urma Celui de-al Doilea Război Mondial, odată cu înfrângerea Germaniei Naziste, susţinătoare a mişcărilor fasciste europene, însă, instabilitatea politică şi rapida succesiune de regim – prin trecerea la comunism – au oprit libera exprimare pentru următoarele zeci de ani. Potrivit lui Katherine Verdery, în urma comunismului, regim represiv al oricăror forme de manifestare socială, populaţia ţărilor fostului lagăr sovietic este liberă la autodeterminare, proces de o lungă întindere în timp. Astfel, se poate explica, prin prisma unui regim totalitar, trecerea sub tăcere a unor teme preluate din discursul fascist interbelic, precum cea a deportării, în regimul comunist, ce a favorizat plecarea din ţară a etnicilor evrei, cunoscuţi ca buni antreprenori şi mari proprietari; de asemenea, postulatul lui Katherine Verdery legitimează o serie de revendicări apărute ulterior, precum reabilitarea imaginii evreişti şi formarea unui Memorial al Victimelor Holocaustului.


Corectitudinea politică cu privire la discursul vis-a-vis de evrei prinde noi dimensiuni în era post-comunistă; nerecunoaştere masacrelor etnicilor iudaici, în Europa interbelică şi în Cel de-al Doilea Război Mondial, şi a ideii de Holocaust pot atrage o percepţie negativă a societăţii.
Perioada post-comunistă continuă discursul ce menţionează discriminarea evreilor în perioada anilor 1920-1940, însă are un rol afectiv memorial, subiectul ne mai fiind de actualitate. Manifestările publice ale asociaţiilor evreieşti europene se rezumă, în mare parte, la revendicarea recunoşterii oficiale a existenţei unui fenomen antisemit. Minoritatea evreiască este recunoscută oficial în România, conform recensământului din 2002, fiind vorba de 5785 etnici evrei. Comunitatea Evreiască din România, pe site-ul oficial, prezintă scopurile şi modul de organizare al unei comisii de cercetare a victimelor Holocaustului. Subiectul discriminării evreilor nu mai este cuprins în discursul public cotidian. Ziarele perioadei interbelice ce îşi constituiau articolele în favoarea dezideratelor fasciste, precum “Buna Vestire” sau “Cuvântul”, au dispărut. Numele de “jidani” dat evreilor are o încărcătura peiorativă, fiind asociat, în special, cu modul de exprimare al administraţiei legionare. Putem considera faptul că liniştea stabilită pe plan internaţional cu privire la subiectul evreilor se datorează şi faptului că, în urma Celui de-al Doilea Război Mondial, în 1948, este întemeiat, pe scena internaţională, statul evreu, Israel, mulţi dintre etnicii iudei, preferând sau fiindu-le facilitată mutarea în cadrul noului stat. Considerentele economice şi culpa colectivă mondială din a doua jumătate a anilor 1940, după ce Germania Nazistă pierde războiul, pot fi interpretate ca context favorabil evreilor, într-o amplă dispută, pentru întemeierea statului Israel.
Am putea concluziona că, ceea ce s-a întâmplat cu etnicii evrei din România în perioada Mişcării Legionare şi a regimului Antonescu este o marginalizare forţată în cadrul ţării, prin contextele internaţionale ale dreptei extreme la care România a aderat; problemele sociale pe care ţara noastră dorea să le rezolve erau mai uşor de soluţionat, în prezenţa discriminării unei categorii general bogate, cu spirit antreprenorial, ce beneficia de o circulaţie a capitalului pe plan internaţional, în contextul afirmării şi legitimizării unui stat naţional suveran român şi prin asocierea cu puteri europene ce, prin afiliaţie la anumite seturi de gândire comună, puteau interveni ca garanţi ai apărării şi legitimării intereselor româneşti.
Prezentul, după o perioadă de cenzurare a liberăţilor – regimul comunist, nu conţine un discurs public aprins vis-a-vis de problema evreiască, însă subiectul rămâne deschis, fără o rezolvare concludentă.



Bibliografie
• CRAMPTOM, R.J., Eastern Europe in the Twentieth Century, ed. Routledge, New York, 1997
• GHIMPA, D. Nicolae, Petre Sârbulescu, Ioan C. Popescu, Nicolae Matei, Codul de Românizare, Editura Ziarul Universul, Bucureşti 1942
• GOFFMAN, Erving, Stigma, Penguin, London, 1963
• LYA, Benjamin, Dumitru Hîncu, Hary Kuller, Ioan Şerbănescu, 1941 Dureroasa fracturare a unei lungi convieţuiri, editura C.S.I.E.R., Bucureşti, 2001
• MIHĂILESCU, Vintilă, Fascinaţia diferenţei, editura Paideia, Bucureşti, 1999
• NAGY-TALAVERA, Nicholas M., The Green Shirts and Others: A History of Fascism in Hungary and Romania, Hoover Publication 85, Stanford, California, Stanford University Press, 1970
• SALAT, Levente, Multiculturalismul liberal, editura Polirom, Bucureşti, 2001
• SMITH, Anthony D., The Ethnic Origins of Nations, Blackwell Publishers, Malden, Massachusetts, USA, 1999
• ŞUMULEANU, Corneliu, Atentatul Jidănesc împotriva profesorului A.C. Cuza (Comunicat), Tipografia Cultura Poporului, Bucureşti, 1925
• VERDERY, Katherine, “Nationalism and National Sentiment in Post-Socialist Romania” in Slavic Reviews, vol. 52, no. 2 (summer 1993), The American Association for the Advancement of Slavic Studies, pp. 179-203
• WIMMER, Andreas, “The Making and Unmaking of Ethnic Boundaries: A Multilevel Process Theory”, în AJS Volume 113 Number 4 (January 2008): 970–1022
• Institutul Naţional de Statistică : http://www.insse.ro/cms/files/RPL2002INS/vol1/tabele/t40.pdf, site consultat la 22 mai 2010

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu