Roland Cayrol vede în “Noua Comunicare Politică” o îmbinare a trei elemente esenţiale pentru a descrie cultura comunicaţională în spaţiul politic: televiziunea, computerele şi sondajele – în lumina unui factor comun, cel al “americanizării”, al pervertirii la judecaţile de valoare vestice.
Pentru a monografia procesul de comunicare politică, Gabriel Thoveron abordează exemplele candidaturii la preşedinţie ale lui Francois Mitterand şi Jaques Chirac. Punctul de plecare al explicaţiei sociale în viziunea lui Thoveron este, pentru o epoca modernă, contemporană, caracterizată de factori al globalizării, anul 1965, în care, în Marea Britanie, o treime din electorat îşi schimbă votul faţă de anteriorul sufragiu, cel din 1959; în 1966, în Franţa, au loc primele alegeri prezidenţiale cu sufragiu electoral direct, fapt prin care “francezii au înţeles neîndoielnic reţeta noului scrutin (posibilitatea de a vota, în primul tur, bazaţi pe starea sufletească mai degrabă decât pe raţiune, fără a-şi asuma un risc prea mare) (..) bucurându-se de un lider carismatic, Jean Lecanuet”. Astfel, în viziunea conform căreia jumătatea anilor 1960 reprezintă un punct de ruptură în comportamentul politic, era nou începută se defineşte prin expresia democraţiei, apte şi conştiente de vot, precum şi de puterea leaderilor de a mobiliza masele. Subiectul comunicării politice este acest contact între reprezentanţi şi reprezentaţi: “pentru alegător votul nu mai este manifestare rituală a ataşamentului faţă de o familie politică din care face parte toată viaţa sa de cetăţean: acum trebuie să se orienteze la fiecare scrutin”. Anii 1960 se suprapun cu o polarizare politică şi ideologică totalitarism – democraţie, în plin Război Rece; totodată, decada reprezintă dezvoltarea premiselor globalizării – puternica pătrunde a mijloacelor de comunicare în masă.
Marshall McLuhan vorbeşte, în a doua parte a aniilor ’60, de satul global, ca expresie a reacţiei profunde la viaţa socială şi problemele acesteia; potrivit lui, tehnologiile instante transformă conştiinţa colectivă. Sartori consideră că “ceea ce-l face pe om deosebit este capacitatea lui de a opera cu simboluri”. Se creează astfel, o conştiinţă supranaţională afectată de efectele comunicării instante, a mijloacelor de informare în masă, ce operează cu o serie de valori comune, ce este definită, ca principiu, prin globalizare.
Sub denumirea de “visul american”, într-o Europă a secolului al XX-lea, răvăşită de războaie, criză economică, vechi probleme ale sistemelor legislative şi de guvernământ, scindată de comunism, mai multe acţiuni pretind o americanizare a proceselor; este şi cazul hebdomadarului L’Express, al cărui număr apare pentru prima dată la 19 septembrie 1964, ediţie în care propune un portret ideal al candidatului ce i s-ar putea opune în alegeri generalului De Gaulle: “o nouă modalitate de intervenţie în jocul politic, nu prin editoriale, ci prin crearea informaţiei, o informaţie lansată înainte de producerea evenimentului, anticipându-l, fabricându-l dacă e nevoie”. Potrivit lui J.-J. Wunenburger, “guvernanţi si guvernaţi iniţiază medieri de simboluri, de ficţiuni şi de aparenţe având un rol motor”.
Plecând de la actorii şi elementele ce definesc comunicarea politică ca proces, sunt identificaţi, pentru cazul unei campanii electorale: candidatul, mediul politic, starea politică, resursele financiare, organizaţia politică şi activiştii. Candidatul, ca figură centrală, trebuie valorificat prin intermediul discursului politic, ţinând cont de mediul în care acesta activează, starea politică a ţării, resursele avute la dispoziţie, organizaţia care îl susţine şi capitalul uman pe care se poate baza, activiştii. Candidatul perfect nu există; consilierii de campanie trebuie să-i mascheze defectele; în acelaşi timp, dacă acesta are prea multe defecte, publicul le va observa, în cele din urmă, motiv pentru care candidatul trebuie să fie o persoană cu calităţi deosebite, pe bază cărora se poate construi o campanie publicitară. Tipologiile de campanii publicitare cu caracter politic, precum cea de ambianţă sau cea de aţâţare, reprezintă modalităţi de atragere a atenţiei electoratului, de captare a atenţiei, printr-o rupere de ritm. Potrivit legii orchestraţiei, temele politice nu trebuiesc repetate pentru a nu plictisi, pentru a nu deveni banale; de aceea, contextul comunicării politice trebuie să fie dinamic, într-un mod continuu.
Bazându-se pe o scală socio-demografice, tehnica transmiterii mesajului politic împarte oamenii în categorii pe baza vârstei, ocupaţiei, sexului, etniei, educaţiei. Mesajul politic poate suferi alteraţii de formă, în funcţie de alegerea unui electorat ţintă. Arta mesajul constă în captarea unui electorat divizat – convins, ostil, nehotărât sau volatil. Un studiu de psihologie socială poate releva tendinţele comportamentale şi elementele la care rezonează fiecare tipologie. Pentru a folosi mass-media, consultanţii, actori ai comunicării politice, se folosesc de Teoria celor Doi Paşi, alegând vedete – leaderi formali sau, cel mai adesea informali, pentru a fi purtători ai unui mesaj cu caracter politic. Cea mai amplă formă de propagandă este, în schimb, cea mediatică. Prin propagandă, statul îşi poate rezeva mijloace de convingere, ce nu sunt, neapărat, lăsate la vederea publicului; conform teoriilor lui Brian McNair, mesajele transmise de mass-media, în general, sunt elementul de legătură, informare, între autoritate şi cetăţeni; există o presiune, prezentă în orice societate contemporană de tip democratic, ce afectează mesajul mediatic. Aceasta presiune poate fi reprezentată atât de sindicate, organizaţii publice, grupuri de presiune, centre de afaceri, cât şi de partide politice, în funcţie de organizaţiile sau persoanele juridice ce au puterea pecuniară sau reprezintă lideri de opinie, permiţându-şi astfel influenţa la nivel public.
Cel mai răspândit mod de comunicare politică în cazul votului este cel al panoului, afişului electoral. Acesta este omniprezent în societatea modernă, fiind eficient, mai ieftin decât analoagele – campania audio-tv-internet – perceptibil la scară largă, fie în formă de flayere, fie ca afiş. Marketingul politic analizează simbolurile la care societatea reacţionează pentru a le folosi în scop publicitar, chiar manipulativ. Imaginea electorală are întodeauna o temă, leighmotif, şi un mesaj clar direcţionat. Cel mai adesea, panoul electoral este însoţit şi de un slogan. Asupra formelor în care candidaţii apar portretizaţi în cadrul propriilor materiale de campanie se poate polemiza, ţinând cont de detaliile aparent cele mai neimportante. Pentru a exprima diferite tipologii tematice – precum eroul, leaderul carismatic, înţeleptul, sunt găsite elementele care definesc cel mai bine aceste caracteristici: de la semnificaţia culorilor, la cea a cuvintelor cheie aflate în cadrul sloganurilor electorale, până la postura şi expresivitatea candidatului sau persoanelor ce pozează în materialul de imagine politică. Raportarea candidatului la simpatia şi încrederea pe care le are partidul, prin susţinerea unora dintre membri a reprezentantului ce doreşte o funcţie aleasă prin sufragiu sau apelarea la semnele şi caracteristicilor de grup, poate reprezenta, în unele cazuri, un plus de valoare, un capital ce poate spori notorietatea acestuia.
“Sluagh-Gaien” este o sintagmă ce reprezintă strigătul de luptă a unui clan scoţian; aceasta a devenit, în timp, “slogan”, sub accepţiunea actuală: “simplificarea supremă- fraza care spune, dacă nu totul, măcar esenţialul, în câteva cuvinte simple”. Sloganul, construit prin fraze scurte, mesaje cu trimitere clară la o idee concisă, lizibil tipărite, poate reprezenta ideea generală, sintetică a unui afiş electoral. Ideea în sine a cuvântului, deşi pervertită în sensul modern, a rămas aceeaşi; sloganul actual reprezintă o instigare, iar, din punct de vedere politic, o chemare la participare către un ideal definit prin putere.
În cazul campaniei televizate, potrivit lui Giovanni Sartori, “vederea este pe cale de a atrofia înţelegerea”, în sensul în care simbolistica imaginii deformează esenţa mesajului; de exemplu, personalităţile charismatice vor obţine, prin simpla prezentare fizică, mai multe avantaje, simpatia votanţilor, decât cele competente; este cazul primei dezbateri Kennedy – Nixon, din 1960: “Kennedy era bronzat frumos... Nixon arăta ca mort”.
”Cea mai bună publicitate pentru publicitate o face publicitatea” – spune Thoveron, manifestând o profundă întelegere a jocului duplicitar al comunicării, o abilitate deosebită de a vedea dincolo de anumite bariere fizice, de a intui subversibilitatea. Cartea lui G. Thoveron abordează modul explicativ, cu exemple, al unor procese tehnice.
G. Thoveron nu este un autor, prin lucrarea de faţă, inovativ. Critica sa asupra campaniilor lui Francois Mitterand şi Jacques Chirac nu este denigratoare, ci constructivă, în direcţia argumentelor analitice pe care le aduce în discuţie. Nu se urmăreşte crearea unui model electoral ideal, ci identificarea sensurilor diferite pe care metoda folosirii unui joc de simboluri le presupune, fără a deveni un instrument de orientare politică, într-un sens sau altul, ci, pur şi simplu, scopul de a rămâne fidel procesului de comunicare politică, cu toate tacticile mai puţini vizibile.
Bibliografie
Pentru a monografia procesul de comunicare politică, Gabriel Thoveron abordează exemplele candidaturii la preşedinţie ale lui Francois Mitterand şi Jaques Chirac. Punctul de plecare al explicaţiei sociale în viziunea lui Thoveron este, pentru o epoca modernă, contemporană, caracterizată de factori al globalizării, anul 1965, în care, în Marea Britanie, o treime din electorat îşi schimbă votul faţă de anteriorul sufragiu, cel din 1959; în 1966, în Franţa, au loc primele alegeri prezidenţiale cu sufragiu electoral direct, fapt prin care “francezii au înţeles neîndoielnic reţeta noului scrutin (posibilitatea de a vota, în primul tur, bazaţi pe starea sufletească mai degrabă decât pe raţiune, fără a-şi asuma un risc prea mare) (..) bucurându-se de un lider carismatic, Jean Lecanuet”. Astfel, în viziunea conform căreia jumătatea anilor 1960 reprezintă un punct de ruptură în comportamentul politic, era nou începută se defineşte prin expresia democraţiei, apte şi conştiente de vot, precum şi de puterea leaderilor de a mobiliza masele. Subiectul comunicării politice este acest contact între reprezentanţi şi reprezentaţi: “pentru alegător votul nu mai este manifestare rituală a ataşamentului faţă de o familie politică din care face parte toată viaţa sa de cetăţean: acum trebuie să se orienteze la fiecare scrutin”. Anii 1960 se suprapun cu o polarizare politică şi ideologică totalitarism – democraţie, în plin Război Rece; totodată, decada reprezintă dezvoltarea premiselor globalizării – puternica pătrunde a mijloacelor de comunicare în masă.
Marshall McLuhan vorbeşte, în a doua parte a aniilor ’60, de satul global, ca expresie a reacţiei profunde la viaţa socială şi problemele acesteia; potrivit lui, tehnologiile instante transformă conştiinţa colectivă. Sartori consideră că “ceea ce-l face pe om deosebit este capacitatea lui de a opera cu simboluri”. Se creează astfel, o conştiinţă supranaţională afectată de efectele comunicării instante, a mijloacelor de informare în masă, ce operează cu o serie de valori comune, ce este definită, ca principiu, prin globalizare.
Sub denumirea de “visul american”, într-o Europă a secolului al XX-lea, răvăşită de războaie, criză economică, vechi probleme ale sistemelor legislative şi de guvernământ, scindată de comunism, mai multe acţiuni pretind o americanizare a proceselor; este şi cazul hebdomadarului L’Express, al cărui număr apare pentru prima dată la 19 septembrie 1964, ediţie în care propune un portret ideal al candidatului ce i s-ar putea opune în alegeri generalului De Gaulle: “o nouă modalitate de intervenţie în jocul politic, nu prin editoriale, ci prin crearea informaţiei, o informaţie lansată înainte de producerea evenimentului, anticipându-l, fabricându-l dacă e nevoie”. Potrivit lui J.-J. Wunenburger, “guvernanţi si guvernaţi iniţiază medieri de simboluri, de ficţiuni şi de aparenţe având un rol motor”.
Plecând de la actorii şi elementele ce definesc comunicarea politică ca proces, sunt identificaţi, pentru cazul unei campanii electorale: candidatul, mediul politic, starea politică, resursele financiare, organizaţia politică şi activiştii. Candidatul, ca figură centrală, trebuie valorificat prin intermediul discursului politic, ţinând cont de mediul în care acesta activează, starea politică a ţării, resursele avute la dispoziţie, organizaţia care îl susţine şi capitalul uman pe care se poate baza, activiştii. Candidatul perfect nu există; consilierii de campanie trebuie să-i mascheze defectele; în acelaşi timp, dacă acesta are prea multe defecte, publicul le va observa, în cele din urmă, motiv pentru care candidatul trebuie să fie o persoană cu calităţi deosebite, pe bază cărora se poate construi o campanie publicitară. Tipologiile de campanii publicitare cu caracter politic, precum cea de ambianţă sau cea de aţâţare, reprezintă modalităţi de atragere a atenţiei electoratului, de captare a atenţiei, printr-o rupere de ritm. Potrivit legii orchestraţiei, temele politice nu trebuiesc repetate pentru a nu plictisi, pentru a nu deveni banale; de aceea, contextul comunicării politice trebuie să fie dinamic, într-un mod continuu.
Bazându-se pe o scală socio-demografice, tehnica transmiterii mesajului politic împarte oamenii în categorii pe baza vârstei, ocupaţiei, sexului, etniei, educaţiei. Mesajul politic poate suferi alteraţii de formă, în funcţie de alegerea unui electorat ţintă. Arta mesajul constă în captarea unui electorat divizat – convins, ostil, nehotărât sau volatil. Un studiu de psihologie socială poate releva tendinţele comportamentale şi elementele la care rezonează fiecare tipologie. Pentru a folosi mass-media, consultanţii, actori ai comunicării politice, se folosesc de Teoria celor Doi Paşi, alegând vedete – leaderi formali sau, cel mai adesea informali, pentru a fi purtători ai unui mesaj cu caracter politic. Cea mai amplă formă de propagandă este, în schimb, cea mediatică. Prin propagandă, statul îşi poate rezeva mijloace de convingere, ce nu sunt, neapărat, lăsate la vederea publicului; conform teoriilor lui Brian McNair, mesajele transmise de mass-media, în general, sunt elementul de legătură, informare, între autoritate şi cetăţeni; există o presiune, prezentă în orice societate contemporană de tip democratic, ce afectează mesajul mediatic. Aceasta presiune poate fi reprezentată atât de sindicate, organizaţii publice, grupuri de presiune, centre de afaceri, cât şi de partide politice, în funcţie de organizaţiile sau persoanele juridice ce au puterea pecuniară sau reprezintă lideri de opinie, permiţându-şi astfel influenţa la nivel public.
Cel mai răspândit mod de comunicare politică în cazul votului este cel al panoului, afişului electoral. Acesta este omniprezent în societatea modernă, fiind eficient, mai ieftin decât analoagele – campania audio-tv-internet – perceptibil la scară largă, fie în formă de flayere, fie ca afiş. Marketingul politic analizează simbolurile la care societatea reacţionează pentru a le folosi în scop publicitar, chiar manipulativ. Imaginea electorală are întodeauna o temă, leighmotif, şi un mesaj clar direcţionat. Cel mai adesea, panoul electoral este însoţit şi de un slogan. Asupra formelor în care candidaţii apar portretizaţi în cadrul propriilor materiale de campanie se poate polemiza, ţinând cont de detaliile aparent cele mai neimportante. Pentru a exprima diferite tipologii tematice – precum eroul, leaderul carismatic, înţeleptul, sunt găsite elementele care definesc cel mai bine aceste caracteristici: de la semnificaţia culorilor, la cea a cuvintelor cheie aflate în cadrul sloganurilor electorale, până la postura şi expresivitatea candidatului sau persoanelor ce pozează în materialul de imagine politică. Raportarea candidatului la simpatia şi încrederea pe care le are partidul, prin susţinerea unora dintre membri a reprezentantului ce doreşte o funcţie aleasă prin sufragiu sau apelarea la semnele şi caracteristicilor de grup, poate reprezenta, în unele cazuri, un plus de valoare, un capital ce poate spori notorietatea acestuia.
“Sluagh-Gaien” este o sintagmă ce reprezintă strigătul de luptă a unui clan scoţian; aceasta a devenit, în timp, “slogan”, sub accepţiunea actuală: “simplificarea supremă- fraza care spune, dacă nu totul, măcar esenţialul, în câteva cuvinte simple”. Sloganul, construit prin fraze scurte, mesaje cu trimitere clară la o idee concisă, lizibil tipărite, poate reprezenta ideea generală, sintetică a unui afiş electoral. Ideea în sine a cuvântului, deşi pervertită în sensul modern, a rămas aceeaşi; sloganul actual reprezintă o instigare, iar, din punct de vedere politic, o chemare la participare către un ideal definit prin putere.
În cazul campaniei televizate, potrivit lui Giovanni Sartori, “vederea este pe cale de a atrofia înţelegerea”, în sensul în care simbolistica imaginii deformează esenţa mesajului; de exemplu, personalităţile charismatice vor obţine, prin simpla prezentare fizică, mai multe avantaje, simpatia votanţilor, decât cele competente; este cazul primei dezbateri Kennedy – Nixon, din 1960: “Kennedy era bronzat frumos... Nixon arăta ca mort”.
”Cea mai bună publicitate pentru publicitate o face publicitatea” – spune Thoveron, manifestând o profundă întelegere a jocului duplicitar al comunicării, o abilitate deosebită de a vedea dincolo de anumite bariere fizice, de a intui subversibilitatea. Cartea lui G. Thoveron abordează modul explicativ, cu exemple, al unor procese tehnice.
G. Thoveron nu este un autor, prin lucrarea de faţă, inovativ. Critica sa asupra campaniilor lui Francois Mitterand şi Jacques Chirac nu este denigratoare, ci constructivă, în direcţia argumentelor analitice pe care le aduce în discuţie. Nu se urmăreşte crearea unui model electoral ideal, ci identificarea sensurilor diferite pe care metoda folosirii unui joc de simboluri le presupune, fără a deveni un instrument de orientare politică, într-un sens sau altul, ci, pur şi simplu, scopul de a rămâne fidel procesului de comunicare politică, cu toate tacticile mai puţini vizibile.
• CAYROL, Roland, La nouvelle communication politique, Larousse, Paris, 1986
• James N. Druckman, “The Power of Television Images: The First Kennedy-Nixon Debate Revisited”, în The Journal of Politics, Vol. 65, No. 2 (May, 2003), pp. 559-571, ed. Cambridge University Press, p. 563 www.jstor.org/stable/3449821, site consultat la 16 aprilie 2010
• MCLUHAN, Marshall, Understanding Media, London, New York, p. 43 http://www.scribd.com/doc/19843732/Marshall-McLuhan-Understanding-Media, site consultat la 16 aprilie 2010
• MCNAIR, Brian, An introduction to political communication, Editura Routledge, 2003
• SARTORI, Giovanni, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune si post-gândirea, ed. Humanitas, Bucureşti, 2005
• TEODORESCU, Bogdan, Guţu, Dorina, Enache, Radu, Cea mai bună dintre lumile posibile. Marketingul politic în România – 1990 – 2005, ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2005
• THOVERON, Gabriel, Comunicarea politică astăzi, ed. Antent, Bucureşti, 1996
• WUNENBURGER, Jean-Jaques, Imaginariile politicului, Ed. Paideia, Bucureşti, 2005
Cătălina şi Daniel
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu