vineri, 30 aprilie 2010

Recenzie de carte: "Comunicarea politică astăzi", de Gabriel Thoveron


Roland Cayrol vede în “Noua Comunicare Politică” o îmbinare a trei elemente esenţiale pentru a descrie cultura comunicaţională în spaţiul politic: televiziunea, computerele şi sondajele – în lumina unui factor comun, cel al “americanizării”, al pervertirii la judecaţile de valoare vestice.
Pentru a monografia procesul de comunicare politică, Gabriel Thoveron abordează exemplele candidaturii la preşedinţie ale lui Francois Mitterand şi Jaques Chirac. Punctul de plecare al explicaţiei sociale în viziunea lui Thoveron este, pentru o epoca modernă, contemporană, caracterizată de factori al globalizării, anul 1965, în care, în Marea Britanie, o treime din electorat îşi schimbă votul faţă de anteriorul sufragiu, cel din 1959; în 1966, în Franţa, au loc primele alegeri prezidenţiale cu sufragiu electoral direct, fapt prin care “francezii au înţeles neîndoielnic reţeta noului scrutin (posibilitatea de a vota, în primul tur, bazaţi pe starea sufletească mai degrabă decât pe raţiune, fără a-şi asuma un risc prea mare) (..) bucurându-se de un lider carismatic, Jean Lecanuet”. Astfel, în viziunea conform căreia jumătatea anilor 1960 reprezintă un punct de ruptură în comportamentul politic, era nou începută se defineşte prin expresia democraţiei, apte şi conştiente de vot, precum şi de puterea leaderilor de a mobiliza masele. Subiectul comunicării politice este acest contact între reprezentanţi şi reprezentaţi: “pentru alegător votul nu mai este manifestare rituală a ataşamentului faţă de o familie politică din care face parte toată viaţa sa de cetăţean: acum trebuie să se orienteze la fiecare scrutin”. Anii 1960 se suprapun cu o polarizare politică şi ideologică totalitarism – democraţie, în plin Război Rece; totodată, decada reprezintă dezvoltarea premiselor globalizării – puternica pătrunde a mijloacelor de comunicare în masă.


Marshall McLuhan vorbeşte, în a doua parte a aniilor ’60, de satul global, ca expresie a reacţiei profunde la viaţa socială şi problemele acesteia; potrivit lui, tehnologiile instante transformă conştiinţa colectivă. Sartori consideră că “ceea ce-l face pe om deosebit este capacitatea lui de a opera cu simboluri”. Se creează astfel, o conştiinţă supranaţională afectată de efectele comunicării instante, a mijloacelor de informare în masă, ce operează cu o serie de valori comune, ce este definită, ca principiu, prin globalizare.
Sub denumirea de “visul american”, într-o Europă a secolului al XX-lea, răvăşită de războaie, criză economică, vechi probleme ale sistemelor legislative şi de guvernământ, scindată de comunism, mai multe acţiuni pretind o americanizare a proceselor; este şi cazul hebdomadarului L’Express, al cărui număr apare pentru prima dată la 19 septembrie 1964, ediţie în care propune un portret ideal al candidatului ce i s-ar putea opune în alegeri generalului De Gaulle: “o nouă modalitate de intervenţie în jocul politic, nu prin editoriale, ci prin crearea informaţiei, o informaţie lansată înainte de producerea evenimentului, anticipându-l, fabricându-l dacă e nevoie”. Potrivit lui J.-J. Wunenburger, “guvernanţi si guvernaţi iniţiază medieri de simboluri, de ficţiuni şi de aparenţe având un rol motor”.
Plecând de la actorii şi elementele ce definesc comunicarea politică ca proces, sunt identificaţi, pentru cazul unei campanii electorale: candidatul, mediul politic, starea politică, resursele financiare, organizaţia politică şi activiştii. Candidatul, ca figură centrală, trebuie valorificat prin intermediul discursului politic, ţinând cont de mediul în care acesta activează, starea politică a ţării, resursele avute la dispoziţie, organizaţia care îl susţine şi capitalul uman pe care se poate baza, activiştii. Candidatul perfect nu există; consilierii de campanie trebuie să-i mascheze defectele; în acelaşi timp, dacă acesta are prea multe defecte, publicul le va observa, în cele din urmă, motiv pentru care candidatul trebuie să fie o persoană cu calităţi deosebite, pe bază cărora se poate construi o campanie publicitară. Tipologiile de campanii publicitare cu caracter politic, precum cea de ambianţă sau cea de aţâţare, reprezintă modalităţi de atragere a atenţiei electoratului, de captare a atenţiei, printr-o rupere de ritm. Potrivit legii orchestraţiei, temele politice nu trebuiesc repetate pentru a nu plictisi, pentru a nu deveni banale; de aceea, contextul comunicării politice trebuie să fie dinamic, într-un mod continuu.
Bazându-se pe o scală socio-demografice, tehnica transmiterii mesajului politic împarte oamenii în categorii pe baza vârstei, ocupaţiei, sexului, etniei, educaţiei. Mesajul politic poate suferi alteraţii de formă, în funcţie de alegerea unui electorat ţintă. Arta mesajul constă în captarea unui electorat divizat – convins, ostil, nehotărât sau volatil. Un studiu de psihologie socială poate releva tendinţele comportamentale şi elementele la care rezonează fiecare tipologie. Pentru a folosi mass-media, consultanţii, actori ai comunicării politice, se folosesc de Teoria celor Doi Paşi, alegând vedete – leaderi formali sau, cel mai adesea informali, pentru a fi purtători ai unui mesaj cu caracter politic. Cea mai amplă formă de propagandă este, în schimb, cea mediatică. Prin propagandă, statul îşi poate rezeva mijloace de convingere, ce nu sunt, neapărat, lăsate la vederea publicului; conform teoriilor lui Brian McNair, mesajele transmise de mass-media, în general, sunt elementul de legătură, informare, între autoritate şi cetăţeni; există o presiune, prezentă în orice societate contemporană de tip democratic, ce afectează mesajul mediatic. Aceasta presiune poate fi reprezentată atât de sindicate, organizaţii publice, grupuri de presiune, centre de afaceri, cât şi de partide politice, în funcţie de organizaţiile sau persoanele juridice ce au puterea pecuniară sau reprezintă lideri de opinie, permiţându-şi astfel influenţa la nivel public.
Cel mai răspândit mod de comunicare politică în cazul votului este cel al panoului, afişului electoral. Acesta este omniprezent în societatea modernă, fiind eficient, mai ieftin decât analoagele – campania audio-tv-internet – perceptibil la scară largă, fie în formă de flayere, fie ca afiş. Marketingul politic analizează simbolurile la care societatea reacţionează pentru a le folosi în scop publicitar, chiar manipulativ. Imaginea electorală are întodeauna o temă, leighmotif, şi un mesaj clar direcţionat. Cel mai adesea, panoul electoral este însoţit şi de un slogan. Asupra formelor în care candidaţii apar portretizaţi în cadrul propriilor materiale de campanie se poate polemiza, ţinând cont de detaliile aparent cele mai neimportante. Pentru a exprima diferite tipologii tematice – precum eroul, leaderul carismatic, înţeleptul, sunt găsite elementele care definesc cel mai bine aceste caracteristici: de la semnificaţia culorilor, la cea a cuvintelor cheie aflate în cadrul sloganurilor electorale, până la postura şi expresivitatea candidatului sau persoanelor ce pozează în materialul de imagine politică. Raportarea candidatului la simpatia şi încrederea pe care le are partidul, prin susţinerea unora dintre membri a reprezentantului ce doreşte o funcţie aleasă prin sufragiu sau apelarea la semnele şi caracteristicilor de grup, poate reprezenta, în unele cazuri, un plus de valoare, un capital ce poate spori notorietatea acestuia.
“Sluagh-Gaien” este o sintagmă ce reprezintă strigătul de luptă a unui clan scoţian; aceasta a devenit, în timp, “slogan”, sub accepţiunea actuală: “simplificarea supremă- fraza care spune, dacă nu totul, măcar esenţialul, în câteva cuvinte simple”. Sloganul, construit prin fraze scurte, mesaje cu trimitere clară la o idee concisă, lizibil tipărite, poate reprezenta ideea generală, sintetică a unui afiş electoral. Ideea în sine a cuvântului, deşi pervertită în sensul modern, a rămas aceeaşi; sloganul actual reprezintă o instigare, iar, din punct de vedere politic, o chemare la participare către un ideal definit prin putere.
În cazul campaniei televizate, potrivit lui Giovanni Sartori, “vederea este pe cale de a atrofia înţelegerea”, în sensul în care simbolistica imaginii deformează esenţa mesajului; de exemplu, personalităţile charismatice vor obţine, prin simpla prezentare fizică, mai multe avantaje, simpatia votanţilor, decât cele competente; este cazul primei dezbateri Kennedy – Nixon, din 1960: “Kennedy era bronzat frumos... Nixon arăta ca mort”.

















”Cea mai bună publicitate pentru publicitate o face publicitatea” – spune Thoveron, manifestând o profundă întelegere a jocului duplicitar al comunicării, o abilitate deosebită de a vedea dincolo de anumite bariere fizice, de a intui subversibilitatea. Cartea lui G. Thoveron abordează modul explicativ, cu exemple, al unor procese tehnice.

G. Thoveron nu este un autor, prin lucrarea de faţă, inovativ. Critica sa asupra campaniilor lui Francois Mitterand şi Jacques Chirac nu este denigratoare, ci constructivă, în direcţia argumentelor analitice pe care le aduce în discuţie. Nu se urmăreşte crearea unui model electoral ideal, ci identificarea sensurilor diferite pe care metoda folosirii unui joc de simboluri le presupune, fără a deveni un instrument de orientare politică, într-un sens sau altul, ci, pur şi simplu, scopul de a rămâne fidel procesului de comunicare politică, cu toate tacticile mai puţini vizibile.





Bibliografie
• CAYROL, Roland, La nouvelle communication politique, Larousse, Paris, 1986
• James N. Druckman, “The Power of Television Images: The First Kennedy-Nixon Debate Revisited”, în The Journal of Politics, Vol. 65, No. 2 (May, 2003), pp. 559-571, ed. Cambridge University Press, p. 563 www.jstor.org/stable/3449821, site consultat la 16 aprilie 2010
• MCLUHAN, Marshall, Understanding Media, London, New York, p. 43 http://www.scribd.com/doc/19843732/Marshall-McLuhan-Understanding-Media, site consultat la 16 aprilie 2010
• MCNAIR, Brian, An introduction to political communication, Editura Routledge, 2003
• SARTORI, Giovanni, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune si post-gândirea, ed. Humanitas, Bucureşti, 2005
• TEODORESCU, Bogdan, Guţu, Dorina, Enache, Radu, Cea mai bună dintre lumile posibile. Marketingul politic în România – 1990 – 2005, ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2005
• THOVERON, Gabriel, Comunicarea politică astăzi, ed. Antent, Bucureşti, 1996
• WUNENBURGER, Jean-Jaques, Imaginariile politicului, Ed. Paideia, Bucureşti, 2005



Cătălina şi Daniel

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Ce au în comun campaniile de mediu cu cele de sănătate: Ecologia de dragul ecologiei

Ţara lui Andrei – Petrom, Împreună pentru fiecare – Rompetrol, ArcelorMittal Steel Galaţi – Platforma verde şi Philip Morris - Smoking and Health, Japan Tabacco International – CSR Health and Society, British American Tabacco –Youth Smoking Prevention sau ce au în comun campaniile de mediu cu cele de sănătate?
La o analiză radicală, răspunsul dilemei mai sus propusă este un LOBBY puternic de curățare a imaginii. Este cel puțin interesantă asocierea în cadrul Campaniilor de Responsabilitate Socială (CSR) a companiilor care activează în industria energetică sau petrolieră cu proiectele de mediu și a companiilor din industria tutunului cu proiectele de sănătate sau cu proiectele culturale. Dacă în cazul BAT, Ph.Morris, JTI avem totuși o oarecare onestitate (provenită din recunoașterea efectelor consumului produselor lor) cu privire la campaniile pe care le desfășoară sau pe care le-au desfășurat în ultimii ani , nu același lucru se poate spune și despre masivele campanii derulate în domeniul protecției mediului de către marii poluatori din țară. JTI , organizatorul dezbaterilor culturale ,,Serile JTI", nu a afirmat niciodată de la începutul acestor campanii că ceilalți sunt vinovați că se îmbolnavesc, că responsabilitatea socială cu privire la efectele fumatului ar fi mai degrabă apanjul societății, decât al fumătorilor, în mod individual și al producătorilor de țigări, altfel spus, poziția adoptată de compania de tutun nu a fost de negare a responsabilității cu privire la bolile provocate de fumat, ci mai degrabă de a oferii societății ceva în contrapondere cu responsabilitatea pe care și-o asumă la nivel de companie. Nu același lucru se poate spune despre campaniile de mediu, unde vedem un Andrei care ne vorbește dintr-o cameră obscură despre cum suntem noi niște iresponsabili pentru ca avem mașină, consumăm curent electric și ne încălzim la calorifer. Problema pe care o evită aproape fiecare campanie de mediu este cine se află de fapt în spatele acestor proiecte, cine ne trage de guler pentru că folosim resursele naturale (!?). De aici decurge, de altfel, și atitutinea opusă oricărei idei de etică pe care o au aceste campanii. Spunem Japan Tabacco International știm foarte clar că sunt ei, producătorii de țigări care ne vând cancer la pachet de 20 de fiole ,,full flavor" și ei nu vin să ne întrebe de ce fumăm; ori când dai vina pe societate că nu este capabilă să aibă grijă de natură și de resursele ei iar tu te numești PETROM și propui ca cetățenii acestui stat să schimbe becurile și să planteze copăcei, atunci chiar apare o problemă între ceea afirmi public în aceste proiecte și ceea ce reprezinți ca agent economic în ochii opiniei publice.
"În 2008, instalațiile de la ArcelorMittal Galați au emanat în atmosferă 7,6 milioane tone de bioxid de carbon (...) În primii 10 mari poluatori ai țării se găsesc trei companii cu acționariat privat. Prima din¬tre ele, ArcelorMittal, a fost menționată mai sus. Pe poziția a opta se situează producătorul de ciment Lafarge din Franța, cu unitatea de pro¬duc¬ție de la Medgidia. Compania deține în România trei astfel de unități, fiind unul dintre prin¬cipalii jucători de pe piața cimentului. Pe poziția a noua se clasează rafinăria Arpechim Pitești, aflată in proprietatea Petrom " (27 nov. 2009, Financiarul, 10 unități industriale produc 60% din cantitatea de dioxid de carbon emanată în atmosferă).
Este cel puțin ciudat când vedem că ArcelorMittal ne propune sa plantăm un milion de copaci, Lafarge ne invită să stingem lumina de EarthHour, iar Petrom, să participăm la țara lui Andrei; de aici se ridică întrebarea de ce aceste companii fac acest lucru?
În acest sens, trebuie să plecăm de la analiza de costuri între investițiile necesare pentru ca aceste companii să se retehnologizeze pentru a produce ecologic și costurile pentru a susține o campanie de tip CSR. ,,După numărul de certificate alocate pentru perioada 2008-2012 cei mai mari poluatori din România sunt ArcelorMittal Steel Galaţi - aproximativ 71 de milioane de certificate, Complexul Energetic Turceni - 34 de milioane, Complexul Energetic Rovinari - 28 de milioane, Electrocentrale Deva - 20 de milioane, Complexul Energetic Craiova - Işalniţa - 17 milioane, RAAN Sucursala Romag Termo - 14 milioane, Lafarge Medgidia - 12,3 milioane, Arpechim Piteşti (Petrom) - 9,6 milioane" ( 18 mar. 2010, Curierul Național, Poluatorii pot tranzacționa certificatele de CO2 în afara pieței de capital, investitorii nu).
Ceea se poate concluziona este că, demersul celor de la Petrom nu este nici pe departe unul ecologic, ci doar varianta cea mai ieftină în ceea ce privește necesarul de investiție. Modernizarea rafinăriei Arpechim de la Pitești ar fi necesitat fonduri mai mari, comparativ cu o campanie de mediu de tipul Țara lui Andrei. De altfel, ce ar fi dacă am propune gigantului petrolier să planteze cei 10.000 de copaci chiar in vecinătatea rafinăriilor – oare cât la sută din ei ar ajunge la maturitate? Avem de a face cu o Ecologie de dragul Ecologiei, nimic real, totul virtual.




surse: financiarul.ro, curierulnational.ro, Țara lui Andrei, JTI

vineri, 9 aprilie 2010

Republica Autonomă Bănăţeană – crâmpeie de istorie românească


Pe 30 octombrie 1918, a avut loc, la Budapesta, o întâlnire între liderii politici din Ungaria, la care au participat şi Otto Roth – om politic din Banat si membru al PSD din Ungaria, precum si locotenent-colonelul Albert Bartha – şeful Statului Major al Comandamentului Militar Timişoara. În cadrul aceleiaşi zile, mai târziu, întorşi la Timişoara, aceştia se întâlnesc cu liderii maghiari de aici, hotărând să proclame Republica Autonomă Bănăţeană. Nou înfiinţata structură urma să existe ca parte a Ungariei, iar organismul suprem, Sfatul Poporului din Banat, să fie subordonat guvernului de la Budapesta. A doua zi, pe 31 octombrie 1918, în cadrul unei mari manifestări de stradă, este proclamată Republica Autonomă Bănăţeană. Această enclavă în cadrul statului maghiar, ce conţinea o populaţie etnică mixtă (români, sârbi, unguri, croaţi, sloveni, ruşi), a supravieţuit doar două săptămâni, până pe 15 noiembrie, fiind punctul de ruptură al dorinţelor de alipire pentru formarea unor state naţionale, în urma Primului Război Mondial.

E simplă povestea Republicii Bănăţene. Erau gărzile naţionale române, maghiare, germane, sârbe şi evreieşti, care au proclamat independenţa Republicii, pe 31 octombrie. Era o falsă republică, care nu a fost recunoscută şi nu pentru că aceasta a fost organizată de maghiari, ci pentru că nu putea să rămână independentă o asemenea zonă. Ar fi fost anexată imediat de un vecin mai mare. Românii nu au fost de acord, iar Aurel Cosma a organizat o demonstraţie prin care a cerut unirea cu România. Au venit românii din satele din jur şi au cântat cântece patriotice toată noaptea”, potrivit istoricului Ioan Haţegan.

Republica Autonomă Bănăţeană ar fi urmat să fie un organism autonom în cadrul Ungariei, cu un comisar civil şi unul militar, iar lider avea să fie dr. Otto Roth, iar comandant al armatei Albert Bartha. În organismul de conducere al formaţiunii teritoriale, se dorea înfiinţarea unui Sfat al Poporului din Banat, care i-ar fi exclus pe români, populaţia cu cea mai ridicată procentual a zonei. Din acest motiv, românii, conduşi de Aurel Cosma, resping iniţiativa maghiară, înfiinţând separat un Consiliu Militar Naţional Român.
Republica Bănăţeană a încetat să existe două săptămâni mai târziu, pe 15 noiembrie, când trupele sârbe au intrat în Banat şi au instaurat administraţia provizorie sârbească. La 1 decembrie 1918, are loc adunarea de la Alba Iulia unde participă şi delegaţi români din Banat, care se pronunţă pentru unirea Banatului cu România. Trupele sârbe rămân în Banat, în urma dizolvării sfatului, determinând o intervenţie arbitrară a unor unităţi ale armatei franceze, ce sosesc la Timişoara, în februarie 1919. Armata sârbă rămâne în oraş până la 27 iulie 1919, fiind înlocuită de o administraţie românească, instaurată a doua zi, şi de sosirea trupelor româneşti, ce intră în oraşul pe de Bega, la 3 august 1919.
Pe 4 august 1919, în urma unui asalt, armata română ajunge la Budapesta, forţându-l pe leaderul comunist Bela Kun să renunţe în toamna următoare la putere şi să fugă în Austria, acolo unde este capturat. În această zi, se încheie un tratat cu puterile aliate conform căruia Banatul intră în graniţele României Mari. Anul următor, la Conferinţa de Pace de la Trianon, din 4 iunie 1920, Banatul este divizat, în ciuda unor stăruinţe, din partea şvabilor şi românilor, de a menţine vechile graniţe, între Dunăre, Tisa şi Mureş. Aproximativ două treimi din teritoriu îi revin României, o treime – Regatului Sărbo-Croato-Sloven, iar o mică parte intră în componenţa Ungariei.
Republica Autonomă Bănăţeană poate fi privită ca un scop cu dublu înţeles; deşi nu a fost niciodată recunoscută, reprezenta o iniţiativă atât de contracţie instinctivă a Ungariei, ce a pierdut o mare parte a teritoriului avut pănă atunci, prin Tratatul de la Trianon, cât, totodată, Republica Autonomă Bănăţeană este un deziderat popular protecţionist, cu rolul de a menţine o integritate regională, de tipologie istorică.















surse: Ilieşiu, Nicolae Timişoara. Monografie istorică, Timişoara, 1943, reeditat de Editura Planetarium, Timişoara, 2006;
Munteanu, Ioan, Banatul şi Marea Unire, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara 1992;
Adevărul.ro; E-Patrimonium Timisiensis; Vestul.ro. Pozele aparţin: http://www.romanianmuseum.com/.